itasistenta blog

Clasificarea informaţiilor se poate face în funcţie de forma, natura şli suportul de stocare a acestora.

Formă

- analogice, reprezentate prin mărimi fizice, sunete sau imagini în forma fizică specifică dispozitivelor tehnice care le prelucrează (dispozitive de înregistrare-redare), fără a se utiliza codificări numerice. Exemple: mesaje înregistrate pe benzi sau casete magnetice audio cu ajutorul echipamentelor electronice analogice uzuale (magnetofon, casetofon), imagini filmate şi redate cu dispozitive analogice de tip camere de luat vederi, respectiv videoplayere.

- digitale, reprezentate folosind codificări numerice ale unui fenomen real sau unei forme analogice. Pe suport, informaţia va apărea ca o succesiune de valori binare (0,1) corespunzătoare acelor coduri. Exemple: informaţia introdusă de la tastatura unui calculator în memoria internă a acestuia, informaţii înregistrate digital pe suporturi magnetice/optice specifice calculatoarelor, informaţiile aflate în memoria internă a calculatorului şi prelucrate de procesor.

Pentru transformarea informaţiei dintr-o formă în alta se folosesc dispozitive de conversie. Codificarea trebuie să fie fidelă astfel încât să nu existe pierderi sau alterări de informaţie.

Natură

- date numerice, alfabetice sau alfanumerice (numerice şi/sau alfabetice). Informaţia preponderent numerică intervine în calcule matematice şi logice necesare în diverse domenii.

• fişiere de date – se manipulează prin operaţii elementare (copiere, mutare, ştergere) sau pot fi accesate şi modificate componente ale lor prin intermediul unor programe scrise în limbaje de programare (PASCAL, C, FORTRAN, BASIC, etc.)
• baze de date – volume mari de date se prelucrează cu produse specifice denumite sisteme de gestiune a bazelor de date (SGBD): ACCESS, DBASE, FOXPRO, PARADOX
• foi de calcul electronic (spreadsheets) – datele sunt prelucrate de procesoarele de tabele: EXCEL, LOTUS, QUATTRO PRO.

- documente conţinând cuvinte organizate în paragrafe, fraze, pagini, prelucrate de programe speciale – editoare de documente – cu facilităţi de tehnoredactare, aranjare în pagină, corector ortografic şi sintactic. Majoritatea editoarelor de documente permit şi introducerea unor obiecte precum tabele, imagini, schiţe, reprezentări grafice.

• Procesarea textului – textul, structurat în pagini, paragrafe, fraze şi cuvinte, este supus unor operaţii vizând pagina (dimensiune, orientare), fonturile (forma caracterelor, mărimea acestora), modul de aşezare a textului în pagină. Procesarea textelor se realizează fie cu programe incluse în sistemul Windows (Write, Wordpad), fie cu procesoarele specializate de texte (Wordstar, Word, Word Perfect).
• Procesarea documentelor – pe lângă editarea textelor, apar facilităţi speciale de prelucrare a acestora: formatare (structurare pe pagini, paragrafe, coloane), operaţii lingvistice (despărţiri în silabe, verificarea ortografiei şi sintaxei), prelucrare de tabele, formule, imagini, reprezentări grafice realizate cu procesorul de documente sau importate din alte aplicaţii. Exemple: Microsoft WORD (din pachetul de programe Office al mediului Windows), Corel VENTURA, Adobe PAGE MAKER, Quark XPRESS (programe de tehnoredactare specializate).

- fişiere imagine – imaginile statice pot fi create şi prelucrate cu diverse programe dedicate. Există diverse formate de fişiere grafice (BMP – bitmap, “hartă de biţi”, GIF, JPEG, etc) ce pot fi utilizate separat sau inserate chiar în documente. Programe pentru editarea imaginilor: PAINT (din sistemul Windows), Adobe PHOTOSHOP, Corel DRAW, etc.

- secvenţe audio generate de vocea umană, fenomene reale, instrumente muzicale sau sintetizatoare electronice. Informaţiile sonore sunt convertite din formă analogică în formă digitală şi sunt prelucrate de către echipamente şi programe specializate în tratarea informaţiei sonore. Pentru înregistrarea şi redarea sunetelor, calculatorul trebuie echipat cu placă de sunet.

- secvenţe video de tipul imaginilor animate sau filmelor pot fi gestionate de camere video sau programe de grafică bidimensională (2D) şi tridimensională (3D).

Suport

- digital:

• magnetic: banda magnetică, caseta magnetică, unităţi magnetice (hard-disk, dischetă, zip drive);
• optic: CD, DVD

- analogic:

• opac: hârtie, folosită în imprimante, plottere, scannere, dispozitive de fotocopiere;
• transparent: peliculă de film, folii transparente.

Obiectivul prelucrării datelor constă în transformarea datelor în informaţii care să constituie baza luării deciziilor.

Prelucrarea datelor

Pentru a deveni informaţii, datele trebuie trecute prin următoarele etape:
- introducere (culegere)
- prelucrare (manipulare)
- extragere (distribuire)

în vederea îndeplinirii anumitor cerinţe.

Prelucrarea datelor se poate realiza:
- manual;
- automat, prin intermediul unui SISTEM DE PRELUCRARE AUTOMATĂ A DATELOR (SPAD) – prelucrarea automată a datelor presupune resurse materiale (echipamente electronice de calcul) şi resurse umane (operatori, programatori, analişti) – organizate într-o formă care să le permită funcţionarea într-un ansamblu.

Fluxul prelucrării automate a datelor

INTRODUCEREA DATELOR

Este procesul de culegere a acestora şi scrierea lor într-o formă accesibilă echipamentelor electronice de calcul, care vor efectua prelucrarea.

ETAPE:

Culegerea datelor de la diverse surse şi reunirea lor într-un singur loc unde vor fi transmise pentru a fi prelucrate (datele de intrare se fac compatibile cu prelucrările din interiorul sistemului informatic).

- prin introducere manuală a datelor (text sau date numerice);
- înregistrare cu echipamente adecvate a sunetului si imaginii (înregistrare audio/video, scanare) – conversii ale informaţiilor din formă analogică în formă digitală efectuate la introducerea datelor în sistemul informatic (conversii de intrare);
- preluare din fişiere deja create, dintr-o reţea locală de date sau din reţele de comunicaţii (naţionale sau internaţionale, publice sau private) – cu respectarea drepturilor de autor.

Verificarea dacă datele culese sunt corecte şi complete; aceasta este o etapă deosebit de importantă deoarece în cele mai multe cazuri, erorile rezultate dintr-un SPAD au la bază erorile generate de introducerea eronată a datelor.

Codificarea datelor într-o formă accesibilă pentru a fi interpretate de către echipamentele electronice de calcul, în vederea prelucrării.

PRELUCRAREA DATELOR

După introducerea datelor, acestea sunt memorate şi supuse diverselor operaţii de prelucrări:

Clasificarea datelor care îndeplinesc anumite criterii (răspund unor cerinţe)

Sortarea datelor în ordine crescătoare sau descrescătoare, numerică sau alfabetică
Aceste prelucrări sunt utile în optimizarea funcţiei de căutare (este important ca răspunsul la o interogare să fie obţinut într-un timp cât mai scurt, ideal în timp real).

Operaţii de prelucrare propriu-zisă
- calcule aritmetice sau logice;
- operaţii asupra datelor referitoare la forma lor (operaţii specifice pentru texte, documente, imagini).

Memorarea datelor pe diverse suporturi de date, în vederea regăsirii şi/sau prelucrării ulterioare a acestora.
Funcţia de memorare şi regăsire a informaţiei – stocarea informaţiei în cadrul sistemului şi posibilitatea de a o accesa ulterior pentru diverse prelucrări sau doar ca răspuns la interogări efectuate asupra colecţiei de date din sistem (găsirea unor informaţii care răspund la anumite cerinţe).

Foarte importante sunt operaţiile de backup (realizarea unor copii de siguranţă, atât pentru stocarea în siguranţă a datelor, cât şi pentru asigurarea unei securităţi şi confidenţialităţi a datelor).

EXTRAGEREA REZULTATELOR PRELUCRĂRII

În urma prelucrării datelor, acestea devin informaţii care pot fi distribuite utilizatorilor, într-o formă accesibilă acestora. Extragerea rezultatelor prelucrării presupune:

Regăsirea datelor din memorie în vederea utilizării acestora ca informaţii pentru luarea deciziilor.

Conversia (decodificarea) datelor din forma sub care au fost prelucrate, într-un alt format, accesibil utilizatorului (tipărire pe hârtie sau alte suporturi, ieşire audio-video). Conversia din forma digitală în forma analogică se face în vederea realizării unei compatibilităţi cu echipamentele analogice de redare sau transmitere a informaţiei audio-vizuală (conversii de ieşire).

Transmiterea informaţiilor la locul solicitat de utilizator. Rezultatele pot fi accesate:
- din interiorul sistemului informatic (prin intermediul reţelei locale);
- transmise analog (sistemul clasic de curierat) sau digital printr-o reţea de telecomunicaţii, publică/privată, naţională/internaţională, pe cablu sau unde radio.

Rezumarea datelor ce constă în prezentarea sub o formă concisă a anumitor rezultate ale prelucrării – generarea de situaţii sau rapoarte; În cel mai simplu caz, rezultatele unei consultări (interogări – query) se vor afişa pe ecran sau tipări la imprimantă. Este necesar ca forma rezultatelor să fie sugestivă si convenabilă pentru utilizatorii sistemului informatic; în acest sens, se folosesc frecvent imagini si reprezentări grafice ale datelor. Operaţiile de consultare nu afectează conţinutul bazei de informaţii.

REACŢIE (FEEDBACK)

Informaţiile obţinute în urma prelucrării pot răspunde cerinţelor pentru care au fost prelucrate datele sau pot fi afectate de erori provenite din diverse etape ale prelucrării.

Feedback – mecanism de reglare ce constă în evaluarea rezultatelor prelucrării şi efectuarea de modificări corespunzătoare în faza de introducere şi/sau prelucrare a datelor în vederea asigurării de informaţii corecte rezultate în urma reluării prelucrării datelor.

Informaţia = mesaj ce aduce o precizare într-o problemă ce comportă un anumit grad de incertitudine.

Se consideră un experiment X în cadrul căruia se pot realiza un număr finit de n evenimente elementare: x₁, x₂, x₃, .., x_n. Probabilităţile de apariţie ale acestor evenimente le vom nota cu p₁, p₂, p₃, .., p_n (p_i = numărul cazurilor favorabile evenimentului x_i / numărul cazurilor egal posibile ale experimentului).

Deoarece nu se cunoaşte apriori rezultatul experimentului X, înseamnă că acesta conţine un anumit grad de nedeterminare. Se poate afirma că în urma realizării unui experiment se obţine informaţie dacă şi numai dacă rezultatul experimentului înlătură o anumită nedeterminare.

Nedeterminarea unui experiment depinde de probabilităţile de realizare a evenimentelor. Dacă se notează cu H măsura gradului de nedeterminare, pentru experimentul X, aceasta va fi o funcţie H de probabilităţile evenimentelor:

H(X)=H(p₁, p₂, p₃, .., p_n)

(Claude E. Shannon, 1948)

Măsura nedeterminării, dată de această formulă, se numeşte, conform lui Claude Shannon, entropia experimentului X sau entropia informaţională.

Schema generală a unui sistem de transmisiune a informaţiei, fără codificare:

Sistem de transmisiune a informaţiei

Fie:

• X mulţimea mesajelor emise de o sursă de informaţie (intrarea sistemului);
• Y mulţimea mesajelor care se recepţionează (ieşirea sistemului);
• p(y/x) probabilitatea de a recepţiona mesajul y din Y când s-a emis x din X.

Sistemul de transmisiune a informaţiei este format din două mulţimi finite X şi Y şi o probabilitate condiţionată p(y/x), definită pe Y pentru orice x din X şi se notează cu [X, p(y/x), Y].

Mediul prin care se propagă semnalele purtătoare de informaţie, de la sursă la recepţie, se numeşte canalul sistemului de transmisia informaţiei.

vor fi entropiile câmpului de evenimente de la intrare, respectiv ieşire.

Echivocaţia – entropia H(X/Y) – este măsura echivocului care există în câmpul de la intrare când se cunoaşte câmpul de la ieşire.

Eroarea medie – entropia H(Y/X) – este măsura incertitudinii câmpului de la ieşire când se cunoaşte câmpul de la intrare.

CODURI ALFANUMERICE

Deoarece informaţia este codificată cel mai frecvent cu ajutorul literelor alfabetului, cifrelor zecimale şi a altor caractere speciale, pentru a putea fi prelucrată cu ajutorul unui sistem de calcul (care recunoaşte doar cifrele binare 0 şi 1), este nevoie de codificarea binară a informaţiei. Codificarea reprezintă schimbarea formei de prezentare a informaţiei (o funcţie f: X→C), unde C – mulţimea cuvintelor de cod. Este necesară şi funcţia inversă, f ^-1: C→X, operaţie denumită decodificare.

Codurile în care sunt reprezentate numai numere se numesc coduri numerice, iar cele care cuprind numerele, literele şi semnele speciale se numesc coduri alfanumerice. Printre codurile alfanumerice se numără:

Codul BCD (Binary Coded Decimal)
Reprezintă unul din primele coduri utilizate în tehnica de calcul (anii ’50). O secvenţă de cod are lungimea de 6 biţi/caracter şi se puteau reprezenta cifre, litere (majuscule) şi caractere speciale.

Codul EBCDIC (Extended Binary Coded Decimal Interchange Code)
Secvenţele de cod au o lungime de 8 biţi/caracter. Standardul impus de IBM în 1964 permite construirea a 2⁸ = 256 cuvinte de cod diferite.

Standardul ASCII (American Standard Code for Information Interchange)
Secvenţele de cod au o lungime de 8 biţi/caracter, însă cel mai semnificativ bit are valoarea 0 (se permit astfel 2⁷ = 128 coduri). Prima ediţie a standardului a fost publicată în 1963, iar ultima actualizare a fost făcută în 1986. Codul ASCII conţine:
- setul caracterelor ASCII neimprimabile de control: codurile 0-31
- setul de caractere imprimabile: numerele 32 – 126; 127 – comanda DEL (Delete)

Din necesitatea reprezentării mai multor caractere internaţionale specifice unor limbi a apărut Standardul ASCII extins (Extended ASCII). Acest set include codurile de la standardul ASCII, plus 128 numere prin care se adaugă simboluri suplimentare (codurile 128 – 255).

Standardul Unicode
Publicat în 1991, a fost conceput să înlocuiască standardul ASCII din necesitatea reprezentării unui număr tot mai mare de simboluri din diverse limbi ale lumii. Caracterele de bază din toate limbile scrise existente pot fi reprezentate prin standardul Unicode.

Unicode defineşte două metode de mapare a codurilor: Unicode Transformation Format (UTF) şi Universal Character Set (UCS). UTF include codări pe diverse lungimi: 7, 8, 16 sau 32 biţi; versiunea pe 8 biţi maximizează compatibilitatea cu standardul ASCII (extins).

În funcţie de nivelul de complexitate semantică, cunoaşterea poate fi structurată pe mai multe niveluri, sub forma unei piramide (Russell Ackoff, 1989) sau sub forma unui grafic liniar:

Ierarhia DIKW - piramidă

Ierarhia DIKW - liniară

1) Zgomote (Noise)

Semnalele (zgomotele) nu au nicio semnificaţie simbolică.

Exemplu: dfjkbwilqwqlifh

2) Date (Data)

Datele reprezintă o înşiruire de caractere numerice sau alfanumerice, care au o anumită semnificaţie. Sunt fapte simple, la cel mai de jos nivel al înţelegerii, şi privesc evenimente primare colectate de la diverse surse. Datele prelucrate sunt considerate mutual independente în spaţiul lor. Spaţiul datelor este cel mai mare spaţiu al obiectelor prelucrate cu sistemul de calcul, incluzând caractere, simboluri şi/sau reprezentări multidimensionale ale acestora, numere în diverse formate.

Exemplu: Plouă.

3) Informaţii (Information)

Spaţiul informaţiilor se prezintă ca un subspaţiu al spaţiului de date şi reprezintă o colecţie de date legate între ele printr-o anumită relaţie (exemplu tip cauză – efect) sau structură sintactică. Prin sintaxă se înţelege un set de reguli care guvernează alcătuirea propoziţiilor dintr-un limbaj.

Informaţia este un mesaj despre evenimentele care au avut loc, au loc sau vor avea loc. Un mesaj este informaţie numai dacă înlătură o nedeterminare. Informaţia este un mesaj, un semnal ce reflectă starea unui sistem sau a mediului în care acesta funcţionează şi care aduce receptorului un spor de cunoaştere. Informaţiile sunt date prelucrate care stau la baza luării unor decizii fundamentate; pentru a fi utilizate, informaţiile trebuie să aibă acurateţe, concizie, să fie complete şi actuale, uşor de înţeles pentru utilizatori; Informaţiile se obţin în general din prelucrarea datelor.

Informaţia este creată prin analizarea relaţiilor şi conexiunilor dintre Date. Informaţia poate răspunde la întrebări simple gen cine / ce / unde /  când / de ce.

Datele şi informaţiile reprezintă componentele primare ale sistemului informaţional.

Exemplu: Temperatura a scăzut cu 10 grade şi atunci a început să plouă.

4) Cunoştinţe (Knowledge)

Formează un subspaţiu în cadrul spaţiului informaţiilor. Informaţiile sunt legate între ele printr-o structură semantică. Semantica reprezintă un set de reguli care extrag înţelesul propoziţiilor dintr-un limbaj. Subspaţiul cunoştinţelor răspunde la întrebarea: “cum”.

Exemplu: Dacă umiditatea este foarte ridicată şi temperatura scade mult, atmosfera nu mai poate reţine vaporii de apă, deci plouă.

5) Înţelepciune (Wisdom)

Este creată prin interconectarea cunoştinţelor şi a gândirii. Cunoştinţele, la care se adaugă judecăţi şi valori, precum şi experienţă şi învăţare, se transformă în înţelepciune.

La nivelul unui sistem de calcul, spaţiul Înţelepciunii lucrează cu baze de cunoştinţe, reguli de raţionament sau cu alte mijloace specifice domeniului inteligenţei artificiale. Calculatoarele de astăzi au devenit suficient de rapide; cu toate acestea, nici un calculator actual nu este un sistem inteligent care gândeşte independent.

Exemplu: Plouă. Şi aceasta include înţelegerea tuturor fenomenelor şi interacţiunilor ce au loc atunci când plouă (vapori de apă, curenţi de aer, evaporare, diferenţe de temperatură, tunete, fulgere etc.).

TEHNOLOGIA INFORMAŢIEI = Tehnologia informatică (din punct de vedere hardware şi software) + Tehnologia telecomunicaţiilor (reţele, transmisii date, telefonie mobilă etc.)

Activitatea desfăşurată într-un sistem organizat în vederea realizării unui obiectiv poate fi definită ca rezultatul acţiunii conjugate a 3 subsisteme ce acţionează într-o strânsă interdependenţă şi care la rândul lor pot fi considerate sisteme:

Sistem de prelucrare automată a datelor

Sistemul de conducere sau SISTEMUL DECIZIONAL (S.D.)
- dispune, îndrumă şi coordonează activitatea în vederea realizării obiectivelor fixate, cu eficienţă maximă.

Sistemul condus, de execuţie sau SISTEMUL OPERAŢIONAL (S.O.)
- execută deciziile luate şi furnizează date privind acţiunile realizate sau în curs de execuţie, folosind pentru aceasta resursele materiale, financiare, ştiinţifice şi umane existente, repartizate pe obiective dinainte stabilite.

Sistemul de legătură sau SISTEMUL INFORMAŢIONAL (S.I.)
- este un instrument indispensabil conducerii, având ca părţi componente mijloacele şi procedeele care asigură legăturile între elementele de execuţie şi elementele decizionale pentru conducere şi organizare.

Pentru executarea activităţilor de bază ale sistemului decizional: planificare, urmărire, control şi decizie, sistemului de conducere îi sunt necesare permanent informaţii despre starea şi evoluţia sistemului de execuţie, despre legăturile acestuia cu exteriorul. De la sistemul de conducere spre sistemul condus vor circula decizii. Acest circuit de informaţii şi decizii reprezintă un proces permanent care se realizează prin intermediul Sistemului Informaţional.

Sistemul informatic

Este o componentă a sistemului informaţional, fiind partea care realizează automatizarea culegerii, prelucrării, transmiterii şi stocării datelor. Prin intermediul calculatorului se realizează procesul de prelucrare automată a datelor în scopul obţinerii de informaţii. Componentele sistemului informatic sunt:

1. Componenta fizică (hard) – ansamblul echipamentelor de calcul.
2. Componenta logică (soft) – sistemul de operare şi programele de aplicaţii.
3. Baza de date – ansamblu de colecţii de date şi descrierea legăturile dintre acestea.
4. Resursele umane – personalul de specialitate (operatori, programatori, analişti, ingineri de sistem).
5. Cadrul organizatoric – cadrul legal necesar funcţionării sistemului informatic (staţii de calcul, oficiu de calcul, centru de calcul).

Dezvoltarea explozivă a sistemelor de calcul şi a telecomunicaţiilor au dus la o amploare fără precedent a producerii, prelucrării, distribuţiei şi stocării informaţiei. Una dintre personalităţile domeniului, Gordon Moore (co-fondator al companiei Intel), a enunţat în 1965 legea care-i poartă numele în care afirma că numărul tranzistoarelor pe un circuit integrat se va dubla la fiecare 2 ani, iar puterea sistemelor la fiecare 18 luni. Legea s-a dovedit a fi valabilă, deşi era bazată doar pe observaţii practice, fără vreo fundamentare teoretică.

Legea Moore

Cuprins:

1. Componentele unui sistem de prelucrare automată a datelor (SPAD)
2. Ierarhia DIKW
3. Informaţii. Coduri alfanumerice
4. Fluxul prelucrării automate a datelor
5. Clasificarea informaţiilor

Cantitatea de informaţie stocată şi vehiculată de computer în format binar este măsurată în unităţi de măsură specifice.

Un bit este unitatea de bază pentru măsurarea informaţiei şi reprezintă o cifră binară, 0 sau 1 (un bit de informaţie). Din motive practice, însă, informaţiile sunt manevrate în grupuri de cîte 8 biţi. Un grup de 8 biţi se numeşte octet sau Byte. Prescurtările fac diferenţa între bit (notat cu “b”) şi Byte (notat cu “B”). Dar fiindcă aceste unităţi sunt foarte mici în multe cazuri practice, cel mai adesea se folosesc multiplii lor, cu prefixele uzuale folosite şi în cazul altor unităţi de măsură.

Prefixe zecimale

Sunt stabilite de Sistemul Internaţional de Unităţi – SI:

Prefixe binare

În domeniul computerelor se folosesc multiplii binari ai unui bit sau byte (de exemplu: capacitatea memoriei, unităţile de stocare a informaţiei pe un hard-disk, traficul efectuat etc.). La ora actuală există un sistem de denumire a multiplilor în domeniul electronic şi telecomunicaţii adoptat în 1999 de IEC – International Electrotechnical Commission (IEC 60027-2), sistem care deocamdată nu se bucură de o foarte largă utilizare, persistând în continuare confuziile.

Multiplii binari sunt folosiţi pentru a indica înmulţirea cu o putere a lui 2. Din obişnuinţa de a se folosi puteri ale lui 10 există tendinţa de a aproxima rezultatele, dar rezultă din această aproximare o eroare care creşte cu volumul de informaţie şi care poate produce confuzii.

Exemplu:

2¹⁰ = 1.024 » 10³
2²⁰ = 1.048.576 » 10⁶
2³⁰ = 1.073.741.824 » 10⁹

Pentru a avea o idee despre ce înseamnă aceste cantităţi de informaţie, se poate spune că:

• 1 Byte este, pentru computer, cantitatea de informaţie echivalentă cu o literă de text;
• 1 KB înseamnă un text de 1000 de litere, în general mai puţin de o pagină de text;
• 1 MB poate cuprinde o carte foarte mare;
• o dischetă de 3.25″ are 1.44 MB, iar un ZIP-disk are 100 MB;
• un CD are 650 sau 700 MB, iar un DVD 4,7 GB sau 8,5 GB (Dual Layer);
• un disc Blu-ray 25 GB sau 50 GB (Dual Layer);
• o memorie Flash uzuală poate avea de la câţiva GB până la zeci GB;
• hard-disk-urile uzuale la ora actuală au de la 100-200 GB până la sute de GB sau chiar 1-2 TB, la preţuri accesibile.

În telecomunicaţii, pentru a cuantifica numărul de biţi procesaţi / transferaţi pe unitatea de timp (termen cunoscut ca bandwith – lăţimea de bandă) se foloseşte unitatea denumită bit per secundă (prescurtat bit/s sau bps).

Criterii de clasificare:
- tipul unităţii centrale de prelucrare (UCP);
- cantitatea de memorie internă pe care microprocesorul o poate utiliza;
- capacitatea de stocare a memoriei auxiliare;
- viteza perifericelor de ieşire;
- viteza de prelucrare – exprimată în MIPS (Millions of Instructions Per Second);
- numărul utilizatorilor care pot avea acces la calculator în acelaşi timp;
- costul sistemului.

Supercalculatoare

Includ de obicei resurse hardware sau software deosebite, de ordinul a sute sau mii de procesoare care lucrează în paralel. Rezultă astfel o putere de calcul impresionantă (poate executa peste 1,8 miliarde de operaţii pe secundă), datorată si faptului că se utilizează tehnologii aflate la limita posibilităţilor actuale, în condiţiile în care preţul nu este factorul principal în construcţia lor. Principalele aplicaţii sunt în domeniul militar, al cercetării ştiinţifice, industria aeronautică şi spaţială. Preţul unui supercalculator este însă pe măsură, fiind exprimat în general în milioane de dolari. O abordare mai recentă se axează pe utilizarea sistemelor distribuite (bazate pe reţele de calculatoare) pentru a obţine performanţe comparabile, dar la un preţ cu un ordin de mărime mai mic.

Mainframe

Reprezintă un tip de calculator de asemenea de mare putere, dar nu la acelaşi nivel cu supercalculatoarele. Sunt utilizate cel mai adesea pentru gestiunea bazelor de date de dimensiuni foarte mari, precum şi a altor aplicaţii asemănătoare, care necesită o capacitate de stocare foarte mare şi o interacţiune puternică cu un număr mare de utilizatori, concretizată printr-un volum foarte mare de comunicaţii de date. De asemenea, se pot folosi şi la efectuarea de calcule ştiinţifice de o complexitate mai redusă decât în cazul supercalculatoarelor.

Minicalculatoare  (Servere)

Sunt calculatoare care au rolul de a pune la dispoziţia altor sisteme de calcul diverse resurse (capacitate de stocare, putere de calcul, informaţii de un anumit tip), de obicei prin intermediul unei reţele de calculatoare. Fiind destinat să servească de obicei un număr mare de cereri în paralel, serverul trebuie să aibă la rândul său o putere de calcul considerabilă.

Microcalculatoare (staţii de lucru, personal computers / sisteme desktop, laptop)

Reprezintă tipul de calculator care utilizează un microprocesor ca unitate centrală de prelucrare (UCP) şi care poate fi folosit numai de către o singură persoană la un moment dat.

- Staţiile de lucru (workstations) sunt destinate lucrului individual, dar sunt proiectate pentru a rula aplicaţii profesionale, de complexitate mare, cum ar fi: grafică 3D, prelucrări audio si video, aplicaţii de tip CAD sau GIS, prelucrări de date numerice, etc.

- Sistemele desktop intră în categoria calculatoarelor personale, care pot fi folosite pentru aplicaţii de birou (editare de texte, calcul tabelar, baze de date de dimensiuni reduse etc.) sau pentru jocuri. Sunt în principiu cele mai ieftine calculatoare si din acest motiv cele mai accesibile publicului larg.

- Laptop, notebook, netbook sunt termeni care desemnează calculatoarele personale portabile. Acestea au la bază aceleaşi principii şi tehnologii ca şi sistemele desktop. Diferenţa constă în miniaturizarea echipamentelor şi accentul pus pe mobilitate. Un computer mobil are dimensiuni şi greutate reduse si poate funcţiona un timp (câteva ore) cu ajutorul bateriilor, fără alimentare de la reţeaua electrică. Ţinta principală a acestei categorii de sistem o reprezintă în principal mediul de afaceri, dar şi alte zone pentru care mobilitatea este esenţială.

Clasificarea Flynn

În timp arhitectura von Neumann a fost dezvoltată în mai multe direcţii, rezultând sisteme de calcul cu posibilităţi noi si adaptate noilor cerinţe cerute de societate. O clasificare a sistemelor după arhitectura internă, propusă de Michael Flynn (1966):

SISD (Single Instruction Single Data – o singură instrucţiune, o singură dată de prelucrat)

Clasificare Flynn - SISD

Sunt sistemele uzuale cu un singur microprocesor – exemple: microprocesoarele clasice cu arhitectură von Neumann pe 8, 16, 32, 64 biţi cu funcţionare ciclică – preluare instrucţiune, execuţie instrucţiune (rezultă prelucrarea datelor); procesoarele digitale de semnal DSP (Digital Signal Processors) folosite pe scară largă în plăcile de sunet, telefonia mobilă, etc.

SIMD (Single Instruction Multiple Data – o singură instrucţiune, mai multe date)

Clasificare Flynn - SIMD

Sunt sistemele cu microprocesoare matriceale, la care aceleaşi operaţii aritmetice se execută în paralel pentru fiecare element al matricei, operaţia necesitând o singură instrucţiune (se mai numesc sisteme de procesare vectorială).

MISD (Multiple Instruction Single Data – mai multe instrucţiuni, o singură dată)

Clasificare Flynn - MISD

Sunt sistemele care folosesc microprocesoare de tip pipeline (conductă), metodă folosită de către procesoarele recente (Pentium sau echivalente). La un astfel de microprocesor, de exemplu, în paralel se execută instrucţiunea n, se decodifică instrucţiunea n+1 si se aduce în memorie instrucţiunea n+2.

MIMD (Multiple Instruction Multiple Data – mai multe instrucţiuni, mai multe date)

Clasificare Flynn - MIMD

Sunt acele sisteme în care se încadrează atât supercalculatoarele cu procesoare dedicate, cât şi sistemele multiprocesor. Sunt cunoscute şi sub denumirea de arhitecturi paralele.

În cazul arhitecturilor MIMD, procesoarele pot avea fiecare propria sa memorie locală, dar există şi o memorie globală, accesată prin intermediul reţelei de interconectare.

Sisteme distribuite

- nu existau în momentul apariţiei clasificării Flynn;
- grup de calculatoare legate în reţea, care cooperează într-un mod asemănător cu procesoarele dintr-un sistem multiprocesor;
- sunt în general mai eficiente economic decât sistemele multiprocesor (deşi mai scumpe – o reţea de n calculatoare este aproape întotdeauna mai scumpă decât un sistem cu n procesoare, eficienţa vine din faptul că practic în orice instituţie există deja o bază instalată de calculatoare, cu care se poate realiza un sistem distribuit).

Clasificarea a fost făcută după:
- Arhitectura sistemelor;
- Tehnologia de construcţie a componentelor (tuburi electronice, tranzistoare, circuite integrate);
- Tipul memoriei interne/externe;
- Modalităţile de procesare a programelor;
- Caracteristicile sistemelor de operare;
- Limbajele de programare folosite.

Prima generaţie de calculatoare (1938-1953)

Arhitectura von Neumann aşa cum a rămas ea numită în istorie (John von Neumann, 1947), stabileşte principalele componente care stau la baza computerului modern de astăzi:
- unitatea aritmetico-logica (ALU);
- unitatea de comanda şi control (CONTROL UNIT);
- unitatea de memorie (MEMORY), pentru stocarea datelor şi instrucţiunilor;
- unitatea de intrare (INPUT);
- unitatea de ieşire (OUTPUT).

Arhitectura von Neumann

Calculatoarele ulterioare si mai târziu microprocesoarele au implementat această arhitectură, care a devenit un standard.

Prima generaţie de calculatoare se caracterizează prin:

- utilizarea tuburilor electronice pentru circuitele logice;
- memorii de capacităţi reduse (1000-4000 cuvinte) formate din tamburi magnetici; nu existau deosebiri între memoria internă şi memoria externă;
- se folosea limbajul maşină şi de asamblare în programare;
- operatorii umani aveau rolul de a aşeza o serie de comutatoare pe poziţiile 0 sau 1 conform schemelor cerute de program.

Calculatoarele erau destinate calculelor ştiinţifice şi comerciale.

A doua generaţie de calculatoare (1954-1963)

Este caracteristică prin trecerea de la tuburi electronice la tranzistoare pentru realizarea circuitelor logice (primul tranzistor – decembrie 1947 – William Shockley, Walter Brattain şi John Bardeen de la Bell Laboratories, SUA).
- calculatoarele din cea de-a doua generaţie aveau în jur de 100 de instrucţiuni complexe, memorie de tip magnetic şi dispozitive periferice;
- apare separarea între memoria internă (pe inele de ferită) şi memoria externă (tambur magnetic, apoi benzi şi discuri magnetice);
- viteza de lucru este mărită (mii si sute de mii de operatii pe secundă);
- prelucrarea se făcea secvenţial prin intermediul unui sistem de operare simplu (FMS şi IBSYS pentru maşina de calcul IBM 7094), folosindu-se atât limbajul de asamblare cât şi limbaje evoluate;
- încep să fie folosite limbaje de nivel înalt – FORTRAN (1956), ALGOL, COBOL (Common Business Oriented Language – limbaj orientat spre aplicaţiile de afaceri), BASIC (după 1960).

Calculatoarele erau folosite în mare parte pentru calcule ştiinţifice, rezolvarea sistemelor de ecuaţii liniare şi neliniare, ecuaţii diferenţiale etc.

A treia generaţie de calculatoare (1964-1980)

În 1965 Jack St. Clair Kilby creează în cadrul firmei Texas Instruments primele circuite integrate care vor fi folosite ca elemente logice.

A III-a generaţie de calculatoare se caracterizează prin utilizarea circuitelor integrate pe scară mică (SSI – Small Scale Integration) şi medie (MSI – Medium Scale Integration).
- se folosesc discul magnetic ca memorie externă, monitoare şi tastaturi pentru intrarea şi ieşirea datelor;
- apar primele sisteme de operare complete care reduc la minimum intervenţia operatorilor umani.

A patra generaţie de calculatoare (1981 – prezent)

Se introduc circuitele integrate cu grad mare şi foarte mare de integrare care pot conţine sute de mii şi milioane de tranzistoare (LSI – Large Scale Integration, VLSI – Very Large Scale Integration).

Folosirea microprocesorului şi a microprogramării a oferit calculatoarelor posibilitatea utilizării unui set complex de instrucţiuni şi asigură un grad sporit de flexibilitate.

A cincea generaţie de calculatoare (prezent – viitor)

Calculatoarele din cea de-a cincea generaţie sunt încă în faza de dezvoltare. Ele se bazează pe utilizarea:
- inteligenţei artificiale;
- circuitelor integrate specializate;
- procesării paralele;
- superconductorilor;
- procesării moleculare şi cuantice – se bazează pe anumite proprietăţi ale atomilor şi nucleelor care le permit să lucreze împreună drept biţi cuantici (“qubits“) pentru a fi utilizaţi de procesor şi memorie;
- nanotehnologiilor.

Există unele aplicaţii ale celei de-a cincea generaţii de calculatoare care sunt deja utilizate astăzi, cum ar fi recunoaşterea vorbirii. Scopul principal al celei de-a cincea generaţii de calculatoare este acela de a dezvolta echipamente capabile să răspundă limbajului natural uman şi să fie capabile de învăţare şi organizare proprie.

1000 – Abacus
În jurul anului 1000 – primul dispozitiv de numărare – Abacus, originar din Asia, se răspândeşte în Europa

1600 – logaritmii
În jurul anului 1600 – matematicianul scoţian John Napier (1550-1617) descoperă logaritmii şi faptul că înmulţirea şi împărţirea numerelor se pot realiza prin adunarea, respectiv scăderea logaritmilor acelor numere

1622 – rigla de calcul
William Oughtred (matematician englez, (1574-1660) ) inventează rigla de calcul, iniţial având formă circulară. Rigla de calcul a fost folosită în calcule ce nu necesitau precizie matematică foarte mare (era limitată la 3 zecimale)

1623 – prima maşină mecanică de calculat
Wilhelm Schickard (1592 – 1635), om de ştiinţă german,  construieşte prima maşina mecanică de calculat

1642 – maşina de calcul Pascaline
Blaise Pascal (1623-1662), matematician şi fizician francez, perfecţionează maşina de calculat a lui Schickard, folosind-o pentru efectuarea unor operaţii simple – adunări şi scăderi. Denumită Pascaline, maşina era în întregime mecanică şi putea să facă numai adunări şi scăderi; ea există şi în ziua de azi (la Zwinger Palace, Dresda)

1834 – prima maşină analitică
Charles Babbage (1792-1871) începe lucrul la prima maşina analitică (“analytical engine“), neterminată până la moartea autorului. Performanţa acestei maşini consta în posibilitatea adunării a două numere de 50 de cifre într-o secundă şi înmulţirea acestora într-un minut.

1848-1854 – Logica Boole
George Boole a realizat că probleme matematice complexe pot fi rezolvate prin reducere la o serie de răspunsuri de tipul “adevărat”/”fals” elaborând teoria denumită logica Boole (sau logica booleană), care lucrează cu aceste două valori. La baza algebrei booleene se afla ecuatia x² = x; singurele soluţii ale acestei ecuaţii sunt numerele 0 si 1.Logica Boole defineşte un set de operaţii elementare (NOT, AND, OR etc.), cu ajutorul cărora poate fi descrisă orice funcţie.

1889 – prima maşină cu cartele perforate
Dupa ce William Seward Burroughs (1857-1898) inventase maşina de adunat (1888), Herman Hollerith (1860-1929) a rezolvat problemele ridicate de recensământul populaţiei Statelor Unite realizând o maşină cu cartele perforate.

1938
Teza de masterat a lui Claude Shannon a demonstrat cum conceptele lui Boole „TRUE” şi „FALSE” pot fi utilizate pentru a reprezenta funcţionalitatea comutatoarelor din circuitele electronice

1943 – primul calculator electronic, COLOSSUS
Cu ajutorul matematicianului Alan Turing (1912-1954), guvernul britanic a construit la Bletchley Park primul calculator numeric electronic din lume pentru a decodifica sistemul de comunicaţii german codat cu codul Enigma.

1943-1946 – primul computer digital, ENIAC
La Universitatea Pennsilvania, USA, este dat în funcţiune primul computer electronic de uz general – ENIAC (Electronic Numerical Integrator and Computer), prima maşină cu caracteristicile constructive şi funcţionale ale unui calculator electronic operaţional. Autorii săi au fost John Mauchly şi J. Presper Eckert.

ENIAC executa salturi condiţionate şi era programabil. Programarea se făcea manual prin cuplarea (plugging) cablurilor şi setarea comutatoarelor, iar datele erau introduse pe cartele perforate (punched cards). Programarea calculelor de bază dura între o jumătate de oră şi o zi întreagă. ENIAC cântarea 30t şi consuma 140 KWh. ENIAC era programat prin 6000 de comutatoare multi-poziţionale. În total, ENIAC folosea 18000 tuburi electronice. Maşina a fost terminată în 1946 şi a costat aproximativ 500.000 $.

1944 – MARK I
Howard Aiken împreună cu o echipă de ingineri de la IBM prezintă calculatorul Automatic Sequence Controlled Calculator (ASCC). Cunoscut şi sub numele de Mark I, avea o lungime de 16 metri, 3 metri înălţime, conţinea 800.000 de elemente şi era prevăzut cu 60 de registre pentru constante, 72 de registre de memorie pentru adunare, o unitate pentru înmulţire şi împărţire. Putea efectua operaţii cu 23 de zecimale; executa adunări în 0,3 secunde şi înmulţiri în 3 secunde. Acesta a fost urmat de Mark-II (1948) şi apoi de două maşini cu tuburi electronice, Mark-III (1949) şi Mark-IV (1952). Faţă de EDSAC (1949), care folosea o singură memorie atât pentru instrucţiuni, cât şi pentru date, Mark-III şi Mark-IV aveau memorii separate pentru instrucţiuni şi pentru date.

1945 – schiţa computerului modern de azi, EDVAC
Până la definitivarea proiectului ENIAC, Mauchly şi Eckert încep în 1944 să dezvolte un nou calculator denumit EDVAC (Electronic Discrete Variable Automatic Computer). EDVAC a fost un calculator cu program memorat (program-stored computer). În 1949 computerul este livrat către Ballistics Research Laboratory, dar devine operaţional abia în 1951 după remedierea unor probleme. După diverse upgrade-uri (interfaţă pentru cartele perforate – 1953, adăugare de memorie – 1954, adăugarea unei unităţi de calcul în virgulă mobilă – 1958), EDVAC a funcţionat până în 1961, dovedindu-se a fi un echipament fiabil şi productiv pentru acele vremuri.

1949 – EDSAC
Primul model functional de calculator electronic cu program stocat a fost EDSAC (Electronic Delay Storage Automatic Calculator), construit de Maurice Wilkes la University of Cambridge în 1947 si devenit funcţional în 1949.

1951 – UNIVAC I
UNIVAC (UNIVersal Automatic Computer I) a fost primul calculator comercial realizat în SUA de către Eckert şi Mauchly, inventatorii ENIAC-ului (1946).

1952 - IBM 701
Firma IBM nu a construit calculatoare până în anii 1950. Primul calculator IBM, IBM 701, a fost scos pe piaţă în 1952 şi a fost vândut în 19 exemplare. A fost primul din seria 700/7000 şi primul computer IBM mainframe.

1955 – microprogramarea
Începând cu 1951, Maurice Wilkes a dezvoltat conceptul de “microprogramare”, mecanism ce permitea definirea şi extinderea setului de instrucţiuni de bază al procesorului (astăzi denumit firmware sau microcod).

1964 – IBM System/360
Lansarea computerului System/360, primul din familia de computere IBM de generaţia a treia. În 1964, după o investiţie de 5 miliarde de dolari, IBM a făcut un mare pas înainte când a anunţat calculatorul System/360. Acest sistem însemna o îmbunătăţire a tuturor performanţelor de cel puţin 25 de ori.

1974 – primul microprocesor de uz general, Intel 8080
Primul microprocesor de uz general, denumit 8080, a fost introdus de Intel în 1974, fiind un procesor pe 8-biţi, cu 4500 tranzistori şi putând efectua 200.000 operaţii pe secundă. Alte procesoare din această vreme au fost: Motorola 6800 sau Zilog Z80.

1975 – limbajul Basic 2.0
Bill Gates şi Paul Allen fondează firma Microsoft şi implementează limbajul de programare BASIC 2.0 pe un computer Altair 8800 (creat în 1974 de Ed Roberts) care devine primul limbaj de nivel înalt disponibil pe un calculator personal.

1981 – primul calculator personal (PC)
IBM lansează pe piaţă primul Personal Computer (PC) cu microprocesor pe 16-biţi 8088, memorie ROM BASIC, floppy-disk de 360KB, sistem de operare DOS 1.0, preţ 1365 $. Toate calculatoarele personale ce au fost construite ulterior şi au păstrat arhitectura originală IBM au fost denumite calculatoare compatibile IBM-PC.

1983 – calculatorul IBM XT (Extended Technology)
Calculatorul IBM-XT are hard-disk (10 MB de memorie în 1983 costau 3000$).

1985 – Intel 80386
În 1985 Intel introduce microprocesorul 80386 (primul membru pe 32-biţi din familia 80×86).

1989 – Intel 80486
Intel introduce microprocesorul 80486, ce includea coprocesor matematic.

1992 – Intel Pentium (60 MHz – 300 MHz)
Apar procesoarele Intel Pentium (cu 64-biţi pentru magistrala de memorie), AMD şi Cyrix (procesoare compatibile – „clone”).

1996 – Intel Pentium Pro

1998 – Intel Pentium II (233 MHz – 450 MHz)

1999 – Intel Pentium III (450 MHz – 1.4 GHz)

2000 – Intel Pentium IV (1.3 GHz – 3.8 GHz)